Tema si viziunea despre lume in poeziile lui Eminescu

Nov 16th, 2009
Number of View :8181

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre temă şi viziune despre lume reflectate într-un text poetic eminescian, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Un fapt izbitor: obişnuit, în centrul poeziilor lui Eminescu stă un simbol reprezentând o tipică valoare ideală.” ( D. Caracostea, Simbolurile lui Eminescu )

Romantismul este un curent literar, dar şi un mod de a fi, atât al individului, cât şi al culturilor. S-a afirmat la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi s-a prelungit până în a doua jumătate a secolului XIX. Caracterizat printr-o anumită vocaţie a absolutului, creatorul romantic se defineşte prin hipersensibilitate, printr-o anumită beţie a sentimentelor, o stare de tensiune permanentă şi iremediabilă melancolie, o valorificare a fondului mitic prin intermediul simbolului şi al metaforei. ( Vera Călin, Romantismul ) Programul realizat de scriitorii romantici se opune, în lunii mari, esteticii clasiciste. Romantismul este un curent al afirmării specificului naţional, prin raportare la valori de circulaţie universală. Spre deosebire de clasicism, care este un curent al elitelor, romantismul aspiră spre veridicizarea caracterelor şi a situaţiilor.
Tema, eroii, conflictul, subiectul au o structură afectivă. Eroii au trăsături excepţionale şi acţionează în împrejurări excepţionale. Ca surse de inspiraţie sunt căutate istoria, folclorul şi frumuseţile naturii. Se cultivă specificul naţional, se exaltă trecutul glorios şi se critică prezentul decăzut. Romanticii preferă evaziunea în vis, în trecut, într-un decor exotic ( de basm oriental ). Se cultivă fantasticul prin eroi, prin teme, procedee. Cadrul preferat este nocturn, apar elemente specifice: luna, noaptea, lacul, steaua. Natura nu mai este surprinsă din perspectivă statică, ci răspunde la sentimentele celui care se înscrie într-un anumit cadru natural. Sentimentele eului liric şi peisajul descris intră în consonanţă, întrucât natura oferă protecţie.
Romantismul propune propriul inventar de teme şi motive literare, dintre care temele dominante sunt dragostea, natura, timpul, efemeritatea destinului uman, aspiraţia către absolut, geniul, singurătatea, meditaţia nocturnă, visul şi reveria, viaţa ca vis etc.
Tema unei opere literare se defineşte drept aspectul cel mai general al realităţii surprins de autor. Această realitate poate fi filtrată de sensibilitatea creatorului astfel încât să dea naştere unui univers imaginar propriu, particular, cu trăsături şi legi specifice. Tema reprezintă elementul central din structura operei literare, realizându-se în poezie printr-o succesiune de motive lirice.
Creaţia eminesciană se înscrie dominant în zona de influenţă a romantismului, deşi poetul ajunge, în perioada sa de maturitate, să caute perfecţiunea clasică a expresiei artistice şi creează deschiderea către starea de spirit simbolistă. Opera poetului cuprinde toate marile teme şi motive romantice, fie că sunt valorificate în poeme ample, precum tema omului de geniu, reprezentată în Luceafărul, Scrisoarea I, fie că apar în poeme mai reduse ca dimensiuni, care accentuează perfecţiunea formală, ca Dorinţa, Lacul, Floare albastră.
Luceafărul este unul dintre cele mai ample poeme eminesciene care dezvoltă tema romantică a condiţiei geniului într-o societate incapabilă să-l înţeleagă şi să-l accepte. Pusă sub semnul lui „A fost odată”, povestea Luceafărului îşi are originea într-un basm, Fata în grădina de aur. Eminescu l-a citit în versiunea germană, aşa cum a fost publicat de Richard Kunish într-o carte de călătorie despre ţările române, de unde acesta a cules basmul. Poetul l-a versificat, modificându-i sfârşitul: în timp ce în basm zmeul, care nu obţinuse dragostea unei fete frumoase, aruncă o stâncă asupra ei, lăsându-l pe iubitul acesteia să trăiască mai departe, neconsolat, într-o primă versiune eminesciană, el se mulţumeşte să-i blesteme pe fată şi pe iubitul ei, Florin. Intenţia creatorului romantic a fost să ilustreze o alegorie pe tema destinului uman: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat e că dacă geniul nu cunoaşte moarte iar numele lui scapă de noaptea uitării, aici, pe pământ, el nu e capabil a fi fericit nici de a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Tema condiţiei geniului dobândeşte, în Luceafărul, semnificaţii aparte prin relaţiile de opoziţie şi de simetrie care se stabilesc între cele două universuri antagonice – al omului comun şi al omului superior.
Cele patru tablouri ale poemului dezvoltă simetrii interne prin raportarea la cosmic – terestru, real – ideal.
Primul tablou se deschide cu o perspectivă mitică, atemporală, formula folosită, specifică basmelor prin raportarea la timpul primordial, al genezelor: „A fost odată ca-n poveşti, / a fost ca niciodată / Din rude mari, împărăteşti, / O prea frumoasă fată”. Cadrul iniţial în care apare fata de împărat este specific romantic. Izolarea şi singurătatea accentuează predispoziţia la reverie. Deschiderea înspre cosmic este sugerată de motivul ferestrei, asociat cu motivul stelei: „Din umbra falnicelor bolţi / Ea pasul şi-l îndreaptă / Lângă fereastră, unde-n colţ / Luceafărul aşteaptă”. Fata de împărat determină, în vis, metamorfoza astrului, care se va naşte din elementele cosmice, pentru a-i împlini muritoarei visul de iubire. Motivele asociate celor două întrupări sunt soarele şi noaptea, care dau naştere aparenţei demonice şi cerul şi marea, care dau naştere aparenţei angelice. Cele două motive – înger şi demon – sunt complementare şi ilustrează capacităţile nelimitate ale geniului de a-şi depăşi condiţia. Dacă invocaţiile fetei sunt urmate de metamorfoza onirică a Luceafărului, chemările lui nu sunt urmate de fata de împărat, care refuză să-şi părăsească lumea, cerând însă renunţarea la nemurire.
Al doilea tablou, concentrat în plan terestru, dezvoltă o altă temă romantică: iubirea idilică dintre doi pământeni – Cătălin şi Cătălina – fata de împărat dobândind acum un nume individualizator, care o apropie de condiţia umană. Ea îşi pierde unicitatea, devenind un dublu pământean al unui muritor banal, „un paj ce poartă pas cu pas / A-mpărătesii rochii”.
Tabloul al treilea asociază motivului călătoriei interstelare, ilustrată în zborul Luceafărului către Demiurg, motivul perisabilităţii fiinţei umane – „Ei numai doar durează-n vânt / Deşerte idealuri”, „Dar piară oamenii cu toţi / S-ar naşte iarăşi oameni” – şi acela al geniului nemuritor, care supravieţuieşte prin propria substanţă: „Noi nu avem nici timp, nici loc / Şi nu cunoaştem moarte.”
Ultimul tablou propune un nou dialog cosmic – terestru. Cadrul ales, în final, este acela al începutului nopţii, când din nou obiectele îşi tremură conturul la apariţia aştrilor. În locul mării întinse, sub raza luceafărului apare crângul familiar cu tei înmiresmaţi, atât de prezent în erotica de tinereţe a lui Eminescu. Peisajul este din nou încadrat în dimensiunea familiară a cosmosului. Cuvintele lui Cătălin, care au gravitatea rostirii Luceafărului, ar putea sugera ideea că astrul a devenit „muritor”: „O, lasă-mi capul meu pe sân, / Iubito să se culce / Sub raza ochiului senin / Şi negrăit de dulce; // Cu farmecul luminii reci / Gândirile străbate-mi, / Revarsă linişte de veci / Pe noaptea mea de patemi. // Şi de asupra mea rămâi / Durerea mea de-o curmă, / Căci eşti iubirea mea de-ntâi / Şi visul meu din urmă”. Cuvintele lui Cătălin au o stranie asemănare cu modul grav de a gândi şi de a simţi al lui Hyperion. De această dată, el este acela care aspiră să stea „sub raza ochiului senin” al iubitei ( aluzie metaforică la ochiul – astru ), gândirile să-i fie străbătute de lumina „rece”, atribut care aparţine Luceafărului ( „recile-i văpăi” ). El este acum acela care invocă o stea călăuzitoare deasupra „nopţii de patemi”. Imaginea idealizată a iubitei este şi explicit numită vis, şi anume, visul din urmă (metaforă absolută, conţinând şi aluzia subtilă la moarte ). De fapt, sunt aspiraţiile iniţiale ale Cătălinei, transferate asupra masculinului. Cuplul este, de altfel, nediferenţiat: „Miroase florile-argintii / Şi cad, o dulce ploaie, / Pe creştetele-a doi copii / Cu plete lungi, bălaie”.
„Norocul” trecător al cuplului cu plete bălaie capătă frumuseţea dureroasă ( „farmecul” eminescian ) al unei imagini – planetă în care statornicia fericirii este o clipă. Gândul morţii justifică existenţa terestră, o transfigurează şi relevă frumuseţea. Şi reciproc, dorul vieţii terestre ( întruchipat de Luceafăr ) îi revelă amărăciunile geniului, claustrat definitiv, ca un punct de reper, în cunoaşterea absolută. Ultima chemare a Cătălinei este neputincioasă: „Ea, îmbătată de amor, / Ridică ochii. Vede/ Luceafărul. Şi-ncetişor / Dorinţele-i încrede: / – Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / pătrunde-n codru şi în gând, / Norocu-mi luminează! // El rtemură ca-n alte dăţi / În codri şi pe dealuri, / Călăuzind singurătăţi / De mişcătoare valuri; / Dar nu mai cade ca-n trecut / În mări din tot înaltul / – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul ? // Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece.”
Finalul acestui poem, foarte dezbătut şi comentat, ilustrează poziţia plină de superioritate a geniului, care, abstras, impasibil, contemplă numai, fără a putea participa, aventura umană, susţinând interpretarea pe care poetul însuşi a dat-o poemului, accentuând „sensul alegoric”al legendei, faptul că geniul „nu are moarte”, dar n-are nici „noroc”. Toate elementele semnificative din structura poemului se subordonează, aşa cum remarca D. Caracostea, „unui simbol reprezentând o tipică valoare ideală.” În acest caz, simbolul central al textului poetic este luceafărul, în care se sintetizează toate semnificaţiile temelor şi motivelor asociate condiţiei omului de geniu. Aspiraţiile fetei de împărat spre desăvârşire, cuplul Cătălin – Cătălina, impasibilitatea Demiurgului sunt, toate, subordonate luminii reci a luceafărului nocturn, simbol care desemnează o valoare ideală – aspiraţia spre desăvârşire spirituală.
Obiectivarea obţinută în finalul poemului sugerează ideea că omul va fi întotdeauna subordonat unei condiţii limitate, singura lui şansă la fericirea trecătoare fiind iubirea.

Share on Facebook

Postari asemanatoare

No comments yet.