Sara pe deal – comentariu literar

Apr 5th, 2012
Number of View :1016

Sara pe deal

Comuniunea dintre sentimentul iubirii si al naturii este , de asemenea, puternic evidenta in Sara pe deal –în esenta ei o idila, care comunica patosul vietii intime si care sintetizează, pe o anume latură, peisajul rustic autuhton, caracteristic primei perioade din creaţia erotică a lui Eminescu. Este vorba de vremea iluziilor si a idealurilor de tinereţe, când poetul îşi dorea, din toata fiinţa lui, întâlnirea cu iubirea desăvârşită, cu plenitudinea clipei de iubire, trăită în cadrul rustic obsesiv.
Apăruta în Convorbiri literare , la 1 iulie 1885, după ce poetul, fulgerat de Apollo, în 1883, ca si Hölderlin, intrase intr-o stare de intunecare din care n-avea sa mai iasa, Sara pe deal a fost concepută incă din perioada studiilor vieneze, desăvârşită la Iaşi, în 1875, si incorporată apoi în postuma Eco-ultima formă a poemului Ondina, care proiectează sensurile poeziei erotice din această perioadă-perioadă a nepotoliti sete de iubire si a unei continue căutări a iubitei ideale, sub semnul unei melancolii uşoare, delicate.
Dar, oricare va fi fost pe+atunci, în anii studiilor vieneze, muza ce-şi disputa intâietatea în inima si admiraţia poetului, prin accentul ei sufletesc, ca si prin peisajul rustic în care se încadrează , Sara pe deal face parte din ciclul de poezii care au izvorât din amintirea chipului scump al iubitei sale ipoteştene- o Ileană sau poate, o Marie- raspunsă de moarte în fragedă vârstă , pe care poetul o deplânge în Mortua est!.
Cu Sara pe deal viyiunea poetului atinge insă o culme din cele mai inalte din punct de vedere estetic. Ca intr-un adevărat panou decorativ, stilizat cu măiestrie, totul este aici de o rara transparenţă si de o neobişnuită claritate- trăsături care izvorăsc nu numai din conturul plastic delicat- trăsături care izvorăsc nu numai din conturul plastic delicat al poemului, dar si din echilibrul interior al versului, din misterioasa lui armonie.
Poemul Sara pe deal, asemenea unui cântec de dragoste, comunică emoţia puterincă a poetului, care aşteaptă cu infrigurare ceasul inserării pentru a-şi intâlni iubita , pe deal, sub salcâm. În aşteptarea clipelor de fericire ce le va petrece în tovărăşia iubitei, fiecare moment al amurgului, ce se lasă dinspre deal spre satul din vale, si fiecare amănunt al peisajului capătă culori şi proporţii deosebite, care exprimă, în esenţa lor, triumful vieţii, al bucuriei de a trăi.
Mai întâi, vădind aceeaşi caracteristică şi amplă sensibilitate a timpului şi spaţiului, care se contopesc adesea la Eminescu intr-un tot inefabil, poetul pleacă de la răsunetul buciumului, care sună cu jale…,sara pe deal,sugerând un fel de sinteyă a clipei cu veşnicia, până intr-atât incât nu se mai poate şti dacă glasul buciumului vine dintr-un trecut indepărtat sau din intinderile ce-l impresoară în prezent pe poet, absorbindu-le liniştea în melancolicele lui sonorizări.
Apoi, într-un cadru mai vast al decorului rustic, – in care eternitatea, vechimea si clipa se determină si se întrepătrund, – sub vraja lunii, poetul ne face sa vedem turmele, care urca dealul in lumina stelelor ce „le scapără-n cale”, si să auzim apele „clar izvorând în fântâne” ca într-un murmur de plâns, în timp ce iubita îl asteaptă sub un salcâm, „cătînd” prin frunza lui rară. Cu inima plină de dor, cu fruntea plină de gânduri, in lumina stelelor si a lunii, care trece pe cer „aşa sfântă şi clarâ”:

„ Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.”

Priveliştea înserării este văzută mai departe, de la înălţime , într-o perspectivă largă. Liniştea deplină a universului înconjurător, armonia lui perfectă se stabilesc prin comuniunea poetului cu trecutul, cu vechimea, prin solidaritatea lui cu viata nesfărşitului şir de ţărani trăitori pe-aceste pământuri, care au ridicat, veac după veac, vechile case şi au ascultat rând după rând, glasul vechiului clopot, care „împle cu glasul lui sara”. Urmaşii lor se întorc acum de la câmp, osteniţi cu coasa-n spinare si, în timp ce nourii „curg”, întretăiaţide primele raze ale lunii,apărută pe bolta cerului, se aude scîrţîitul cumpenei de la fântâna in adierea vântului, apoi murmurul de fluiere al ciobanilor de la stână si toaca de la biserica satului, care răsună mai tare, in valea plină de fum:

„ Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,
Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n wânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa in spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Cloputul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca piatra.”

Poet al amurgului şi al nopţii, ca oricare mare romantic, ca unul dintre marii contemplativi ai lumii, Eminescu este, înacelaşi timp, şi un poet al luminii. Dacă nocturnul eminescian se înscrie pe orbita romantismului european, cu particularităţi însă naţionale, care îl sustrag pe poet influenţelor negative, repudiind culorile întunecate, fantasticul lugubru, lumina, pe care o cântă Eminescu, vine nu numai din afară, ci şi din interiorul lui, ca expresie a unei dispoziţii sufleteşti, morale, ca o identificare a poetului cu lumea, cu viaţa atâtor nenumărate generaţii anterioare, puse în mişcare de aceeaşi dorinţă de a trăi şi de aceeaşi năzuinţă spre fericire. Este tocmai ceea ce alcătuieşte idealul acestei idile, justificându-i interesul şi farmecul deosebit.
Fenomenele şi aspecteledin natură se răsfrâng adânc în sufletele îndrăgostiţilor. Dacă ochii mari ai iubitei caută melancolic luna prin frunzişul rar al salcâmului, iar apariţia stelelor îi umple pieptul de dor şi fruntea de gânduri, tot astfel „sara pe deal”, cu toate elementele ei rustice de viaţă, scăldate în voluptuasa văpaie a lunii, aprinde mai tare focul iubirii în sufletul poetului, care se apropie de întâlnirea in câteva clipe cu iubita lui „sub înaltul, vechiul sacâm”:

„ Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;
Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti de dragă! ”

Cugetul poetului, de-atâtea ori asaltat de frământări şi îndoieli, se regăseşte şi-şi regăseşte, astfel, mângâierea supremă în plenitudinea unei asemea nopţi de iubire înţeleasă:

„ … – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată? ”

În acest peisaj plin de farmec, îndrăgostiţii se simt, aşadar, ca într-o lume a lor, pe deplin fericiţi. Finalul poeziei care aşterne pe lacuri o linişte supremă, înseamnă o invitaţie puternică la optimism şi încredere, înseamnă o chemare la întoarcerea către frumuseţile lumii concrete, adecvate minunilor care asigură trăinicia şi bucuria vieţii. Iubirea, care împlineşte şi purifică, este ridicată, şi de astă dată, la un nivel de principiu universal.
Îmbogăţit şi desăvârşit cu această atmosferă de visare şi năzuinţă, ce determină forţa lui de seducţie, poemul „Sara pe deal” pune în valoare şi o anume viziune agrestă a poetului, pe care o reia, în alt chip, şi într-un fragment din sciţa postumă, de observaţie realistă, la curtea cuconului Vasile Creangă, unde reîntâlnim acelaşi tablou al amurgului la ţară:

…„Abia sara, când satul devine centrul pământului ce-l înconjoară, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică şi împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede şi aurite pe jumalţul cel adânc şi albastru al cerului, buciumul se aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carile vin cu boi osteniţi, scârţâind,din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sării, talangele turmelor, apa fântânilor, cumpenele sună, scrânciobul scârţâie-n vânt, câinii încep a lătra şi prin armonia amestecată s-aude, plin şi languros, sunetul clopotului care împle inima cu pace”.
Chiar dacă acest text ăn proză anticipează sau nu poezia „Sara pe deal”, viziunea vieţii satului, proiectată în amurg, este ţesută şi aici întru totul din aceleaşi elemente, care potenţează considerabil reveria şi afectivitatea.
Dar iubirea idilică a poetului este asistată în „Sara pe deal” nu numai de elementele naturii înconjurătoare, dar şi de aştri, de lună şi de stele, care o învăluie cu nimbul lor cosmic, lărgind astfel pe scara imensităţii scena iubirii, care, în general, este limitată la un cadru pământesc. Căci marile sentimente omeneşti, – şi în primul rând cel al iubirii, – prin puritatea şi intensitatea, adeseori incendiară, ce le caracterizează, tind să trecă dincolo de orice limită, înălţându-se spre aştri cerului nemuritor, ca în vechile mituri platoniene sau ca în credintele poporului.
Unică, prin accentul ei sufletesc, prin armonia ei interioară „Sara pe deal” este unică, deopotrivă, şi prin realizarea ei artistică, ca şi prin forma ei metrică. În primul rând, elanul nestăvilit şi calmul – efecte ale certitudinii în iubire – dăruiesc poeziei o inegalabilă formă artistică, imaginile auditive împletindu-se cu cele vizuale. Dacă „buciumul sună cu jale”, – şi este cazul să mentionăm că, de pildă, în acest al doilea emistih al primului vers, frecvenţa vocalei „u” sugerează, prin excelenţă, sunetul prelung al zbuciumului -, dacă „apele plâng” izvorând în fântâne, sau dacă toaca „rasună mai tare”, iar clopotul, „împle cu glasul lui sara”, în scimb stelele „nasc umezi pe bolta senină”, luna trece pe cer „sfântă şi clară”, nourii „curg”, „valea-i în fum”, iar oamenii „vin de la câmp” cu „coasa-n spinare”.
Această măiestrită îmbinare de imagini – sugerând cadrul peisagistic, într-un perfect acord cu ritmul de viaţă al satului, înaintea liniştii nocturne, şi cu stările sufleteşti ale poetului, nerăbdător să-şi întâlnească iubita „sub înaltul vechiul salcâm”, pentru ca, împreună, să se cufunde în adânca pace a naturii – îşi asociază muzicalitatea expresă a versurilor, conferind poeziei o inegalabilă forţă de saeducţie.

Share on Facebook

Postari asemanatoare

No comments yet.