O scrisoare pierduta – comentariu pe scurt

Apr 4th, 2012
Number of View :2973

O scrisoare pierduta
de I.L.Caragiale

Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.

Cadrul temporal
Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.

Cadrul spaţial
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.

Titlul piesei
Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.

Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.
Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce – Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.
Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.
Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.
Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.

Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.

Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. – Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia
se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.

Farfuridi:
Împreună cu Brânzovenescu alcătuieşte un cuplu comic prin prostie, incultură, lipsa de logică. Viaţa ordonată de care face atâta caz Farfuridi este o aparenţă, o iluzie pentru că în mintea personajului domneşte haosul: Şi eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la douăsprezece fix mă duc la târg.; Eu am n-am clienţi acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg…; Şi-eu am n-am înfăţişare la douăsprezece fix mă duc la tribunal.
Obsesia personajului este de a nu fi păcălit, înşelat. Cu toate acestea acceptă trădarea, dacă o cer interesele partidului sau ale persoanei: Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi! Şi Farfuridi ţine discursuri, în realitate antidiscursuri prin care îşi dovedeşte permanent prostia. Foloseşte şi el enunţuri adversative greşite: Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători!
Memorabilă este scena conceperii telegramei cătră centru, când Farfuridi şi Brânzovenescu dovedesc o prostie dezarmantă: Trebuie să ai curaj ca mine, trebuie să o iscăleşti, o dăm anonimă!
Un alt exemplu semnificativ pentru exprimare ilogică este părerea lui Farfuridi despre revizuirea constituţiei: Din două una, daţi-mi voie: ori să revizuiească, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale…
În piesă Farfuridi este o victimă rămânând înafara manevrelor electorale.

Agamiţă Dandanache:
Numele personajului provine din Agamemnon. Diminuirea acestora şi îmbinarea lui cu Dandanache sugerează ridicolul şi ramolismul (senilitatea). Chiar autorul defineşte: Mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Agamiţă este foarte priceput în lupta politică din moment ce câştigă lupta electorală. Este la fel de corupt ca ceilalţi, folosind şi el mijloace necinstite ca şantajul cu un text particular, dar mai ticălos, pentru că nu restituie scrisoarea cu intenţia de a o folosi şi în alte situaţii: Cum se poate, coniţa mea, s-o dau înapoi? S-ar putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată… La un caz iar… pac! la „Răsboiul”.
Exprimarea lui Dandanache cuprinde multe greşeli. Este ilogică; dacă ceilalţi sunt în stare să ţine discursuri, Dandanache nu este în stare să facă acest lucru, pentru că nu poate: În sănătatea alegătorilor… cari au probat patriotism şi mi-au acordat…(nu nemereşte) asta… cum să zic de!… zi-i pe nume de!… a! sufradzele lor; eu care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi ei ca rumânul imparţial, care va să zică… cum am ziţe… în sfârşit să trăiească! (Urale şi ciocniri.)
Veşnicul luptător de la patruzsopt este profitorul care ştie să descurce; este personajul român o caricaturizare a farsului patriotism şi alicherismului politic.

Cetăţeanul turnamentat reprezintă marea masă anonimă a alegătorilor. Ticul său verbal Eu cu cine votez? demonstrează totala dezorientare a alegătorilor, care rămân înafara tuturor manevrelor politice. Ameninţat de demagogia electotrală, de trecerile dintr-o tabără în alta, cetăţeanul turnamentat dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă. Părerea şi votul său nu au importanţă, pentru că alegerea candidatului nu se face pe faţă, în mod cinstit, ci prin manevre necinstite în care câştigă cel mai necinstit.

Ghiţă Pristanda este tipul funcţionarului servil, linguşitor, incorect (afacerea cu steagurile). Complet lipsit de principii morale el trece cu uşurinţă dintr-o tabără în cealaltă. Ticul său verbal Famile mare renumeraţie mică după buget sugerază că personajul este preocupat mereu de câştig. Un alt cuvănt pe care îl repete este curat, ajungând la celebra formulă curat murdar. Ghiţă Pristanda este mereu de partea celui puternic, dar este servil, linguşitor şi cu cei învinşi momentan, pentru că acesta ar putea să fie învingătorii de mâine.

Trahanache este preşedintele partidului local de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral, a Comitetului Şcolar şi altor comitete şi comiţii. Ca şef de partid, Trahanache face parte dintr-un sistem în care îşi îndeplineşte perfect rolul, pentru că are experienţă şi cunoaşte manevrele politice. Ticul său verbal Ai putinţică răbdare este o încercare de a câştiga timp, pentru a calcula pasul următor. Trahanache este în stare de orice pentru a păstra imaginea de cetăţean onorabil, şi de om venerabil. Deşii ţine la morală, la principii, la onorarea lui de familist, Trahanache tolerează din interes relaţia dintre soţia sa Zoe Trahanache şi prefectul Tipătescu. Exprimarea personajului este ilogică, greşită: Unde nu e moral, acolo e corupţie şi o societate fară prinţipuri, vrea să zică că nu le are. Critica literară vede în Tipătescu un homopolicus perfect, adaptat societăţii sale. Spre deosebire de Caţavencu, Trahanache şi-a atins toate scopurile: el vrea doar să-şi păstreze locul câstigat. Personajul este ridicol tocmai prin contradicţia dintre aparenţă şi esenţă. El, omul obsedat de familie şi morală, nu-şi pune nici măcar un moment problema că scrisoarea ar putea să cuprinde un fapt real, copromiţător. Deci pe el deranjează pierderea scrisorii şi nu adevărul cuprins în ea.

Zoe Trahanache este soţia lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu. Femeie voluntară, ambiţioasă, deşii nu deţine nici o funcţie în realitate îl manevrează pe toţi. Zoe nu-şi pierde siguranţa de sine nici când Caţavencu ameninţa cu publicarea scrisorii. Ştie să conducă bine şi bărbatul şi amantul, obţinând maximul de profit din această situaţie.

Tipătescu este prietenul lui Zaharia Trahanache şi amantul lui Zoe. În calitate de prefect el conduce judeţul după bunul său plac. După pierderea scrisorii îi promite lui Caţavencu funcţii şi dă ordin să fie arestat. Este singurul personaj care se exprimă corect, dar asemenea cerolalte personaje este corupt neruşinat în stare să folosească orice mijloc în lupta politică. El descoperă poliţele falsificate prin care încearcă să şantajeze pe Caţavencu. Un singur moment îşi pierde capul, când îi propune lui Zoe să fugă împreună. În rest Tipătescu se stăpâneşte perfect, reprezentând omul politic care şi-a realizat toate ambiţiile. Neliniştit, inmoral el nu ezită să înşeală încredera celui mai bun prieten, Zaharia Tipătescu.

Comicul
Caragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii. Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).
Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.

Comicul de caracter
Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.

Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.
Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).
Ticurile sau autonomismele verbale:
Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.
Pristanda: curat (murdar)
Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.
Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Truismele
Un popor care nu merge înainte stă pe loc.
O societate fără prinţipuri, care va să zica că nu le are…
Nonsensuri
O mulţime de nonsensuri sunt prezente în discursul lui Farfuridi despre reviziunea constituţiei.
Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .
Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.
Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.

Share on Facebook

Postari asemanatoare

No comments yet.