Eseu “O scrisoare pierduta” – comentariu literar

Mar 17th, 2010
Number of View :25692

O scrisoare pierduta
-demonstratie-

I. L. Caragiale a îmbogăţit literatura română atât cu opere în proză, cât şi cu creaţiile sale dramatice de o excepţională valoare, el fiind considerat cel mai mare dramaturg român. Una dintre cele mai reprezentative comedii ale sale este „O scrisoare pierdută”, jucată pentru prima dată la 13 noiembrie 1884, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
Comedia este specia genului dramatic care provoacă râsul prin surprinderea moravurilor, a unor tipuri de oameni sau a unor situaţii neaşteptate.
Fiind o comedie, „O scrisoare pierdută” întruneşte atât condiţiile generale ale unei creaţii dramatice, cât şi pe cele caracteristice speciei pe care o ilustrază. Ca orice operă dramatică, a fost scrisă cu scopul de a fi reprezentată pe scenă şi este structurată în 4 acte, fiecare cu câte 9, 14, 7 şi 14 scene. Totodată, timpul şi spaţiul acţiunii sunt limitate, întâmplările relatate petrecându-se în capitala unui judeţ de munte, în timpul alegerii de deputaţi în anul 1883.
Caracterul dramatic al operei este evidenţiat de folosirea dialogului şi a monologului dramatic, precum şi de prezenţa indicaţiilor scenice prin care se fixează cadrul acţiunii şi se evidenţiază unele dintre trăsăturile specifice personajelor. Descrierea şi naraţiunea nu sunt prezente ca moduri de expunere decât în indicaţiile scenice ale autorului sau în replicile personajelor.
Prezenţa conflictului dramatic este o altă trăsătură specifică acestui gen literar. În expoziţiune, autorul pune faţă în faţă două grupări politice adverse: cea de la putere, condusă de Zaharia Trahanache, şi cea din opoziţie, reprezentată de Nae Caţavencu. Această situaţie se evidenţiază în schimbul de replici din prima şi a doua scenă, dintre prefectul judeţului, Ştefan Tipătescu, şi poliţaiul Pristanda.
Conflictul piesei porneşte de la un fapt aperent mărumt, însă cu urmări foarte mari, care constituie intriga: Zoe Trahanache pierde o scrisoare de dragoste primită de la Tipătescu, scrisoare care, ajunsă în posesia lui Caţavencu, devine o armă de şantaj. Acesta ameninţă cu publicarea ei în ziarul „Răcnetul Carpaţilor”, în cazul în care nu i se susţine candidatura ca deputat.

Desfăşurarea acţiunii prezintă o serie de răsturnări de situaţie care provoacă râsul: Zoe decide să primească „târgul”, dar Tipătescu pune să fie arestat Caţavencu, pe care soţia prezidentului îl eliberează; Trahanache descoperă o poliţă falsificată cu care Caţavencu ridicase o sumă de bani din avutul statului şi crede că şi scrisoarea este un fals; are loc o mare întrunire electorală, prilej pentru rostirea de discursuri interminabile prin care aleşii poporului îşi demonstrează lipsa de cultură şi demagogia.
Punctul culminant îl constituie momentul în care venerabilul prezident, dl. Zaharia Trahanache, anunţă numele lui Agamiţă Dandanache, fapt ce produce o încăierare între cele două grupări politice adverse. Caţavencu pierde pălăria în căptuşeala căreia se afla scrisoarea. Cetăţeanul turmentat o regăseşte şi o returnează „andrisantului”.
Conflictul se rezolvă şi deznodământul ne înfăţişează împăcarea foştilor rivali politici. Caţavencu este obligat nu numai să renunţe la pretenţiile sale, dar chiar să conducă petrecerea dată în cinstea alegerii lui Agamiţă, candidatul trimis de la centru.
Se observă prezenţa celor trei tipuri de comic. „O scrisoare pierdută” provoacă râsul atât prin situaţiile neaşteptate în care sunt puse personajele, dar şi prin surprinderea moravurilor şi a unor tipuri de oameni. Astfel, înfăţişând relaţia dintre Tipătescu şi Zoe sau felul în care se desfăşoară alegerile pentru Cameră,I. L. Caragiale realizează un comic de moravuri. Sunt vizate atât viaţa de familie, în care soţul în vârstă acceptă şi prezenţa amantului, cât şi corupţia politicienilor.
Este prezent şi comicul de caracter, pentru că autorul portretizează diferite tipuri umane, care provoacă râsul prin comportare şi trăsături de caracter. Pristanda stârneşte râsul prin supunerea oarbă cu care duce la împlinire ordinele şefilor; Farfuridi şi Brânzovenescu devin ridicoli prin teama exagerată de trădare, iar Caţavencu prin discursul demagogic şi schimbarea de atitudine din final, când din păcălitor devine păcălit. Generatoare de comic sunt şi ticăiala venerabilului nenea Zaharia, dar şi prostia ramolitului de Agamiţă Dandanache. Înseşi numele personajelor sunt alese magistral de Caragiale, având rezonanţe care trimit la caracterul acestora: Caţavencu simbolizează vorbăria de caţă, Zaharia – zahariseala, ramolirea, Agamiţă – decăderea (numele fiind un diminutiv al eroului antic Agamemnon).
De asemenea, putem întâlni şi comicul de situaţie, întrucât întâmplările comice abundă: pierderea şi găsirea succesivă a scrisorii, situaţia iniţială şi cea finală în care se află Caţavencu sau deznodământul farsei electorale care se termină cu mulţumirea tuturor, în sunetele muzicii.
Prin aceste tipuri de comic, I. L. Caragiale a reuşit să realizeze umorul şi ironia, privind cu mai multă sau mai puţină îngăduinţă personajele şi faptele lor.
Realizând aceste categorii estetice – umorul şi ironia – prin intermediul diverselor tipuri de comic folosite în cadrul unei structuri dramatice, opera literară „O scrisoare pierdută” are toate caracteristicile unei comedii.

Share on Facebook

Postari asemanatoare

No comments yet.