infobac.org

MUNTELE SFÂNT – MIT SAU REALITATE

---

Number of View :297

Din vremuri străvechi, oamenii au crezut în existenţa în văzduh a unei lumi divine şi au nădăjduit să stabilească o legătură cu ea. Arborele cosmic cu rădăcinile înfipte în pământ şi cu coroana în cer, coloana cu un capitel care aminteşte coroana arborelui, muntele cosmic, simbolizau căi spre lumea divină.

René Guénon cita mai mulţi munţi sfinţi din tradiţiile vechilor popoare: Meru la hinduşi, Alborj la perşi, Quaf la arabi, Olimp la vechii greci, Montsalvat din legendele occidentale ale Gralului… Aceşti munţi erau pe tărâmuri îndepărtate sau inaccesibile muritorilor. În ţara în care nu au existat înălţimi s-au construit simulacre – ziguratele –. De bună seamă că şi Cogaiononul se înscrie în această tradiţie. El reprezenta un centru religios în care se stabilea o legătură cu lumea divină. Inversul (complementul) muntelui este o cavernă subpământeană ca aceea în care, Herodot menţionează că, s-a retras Zalmoxis timp de 4 ani. Muntele ilustra spiritualitatea geto-dacilor care credeau în existenţa unui tărâm sfânt ca: Agarttha, Paradeşa-Paradis, Shambala din tradiţiile orientale, un centru axial care dirijează lumea, aşa cum axul centrează învârtirea roţii fără să ia parte la ea (cakravarti, motorul imobil din tradiţie).

Scriitori antici au citat existenţa, în Dacia hiperboreană de sub Ursa Mare, a unor elemente reprezentative pentru astfel de centre, fără să le înţeleagă semnificaţia spirituală: Polul Getic (Geticus Polus), Axa Lumii (Cardinex Mundi), Muntele Sfânt (Cogaiononul), Insula Albă (Leuke). Unele basme româneşti amintesc de un arbore cosmic, pe porţile de lemn ale caselor din nord este cioplită roata, pe ii cusută svastica, o simplificare a roţii… Soarta a decis ca rezistenţa eroică a geto-dacilor în faţa năvălitorilor romani să fie înscrisă, de Apolodor din Damasc, pe o columnă plasată în centrul Romei. Cuvintele româneşti celălalt tărâm şi văzduh ilustrează caracterul ceresc al religiei geto-dace. Preot a însemnat înainte-pre, spre emanaţia divină-ot, rădăcină care apare şi în numele zeului Odin.

Mircea Eliade afirma că în India a învăţat să înţeleagă folclorul românesc sau sud-est european, moştenire traco-dacă. Dovedesc aceste tradiţii legătura noastră cu Orientul? Unde au apărut aceste tradiţii?

A existat un centru religios în Dacia? Poate că au existat mai multe. Căile sfinte ale scythilor (Herodot, istorii, IV, 52), marcate de menhirii atribuiţi de romani lui Liber Pater, nume dat lui Bacchus – zeu taur – duceau după tradiţie la un centru religios. Pe vremea lui Haşdeu, marcajul de menhiri pornea de la Marea de Azov, apărea în Basarabia ca Cheile Bâcului şi se oprea la Prut.

Tradiţia Muntelui Sfânt al Daciei a fascinat pe mulţi scriitori. În cartea sa Muntele Sfânt al Daciei, publicată în engleză la ed. Nagard, Ion P. Bogdan de la Timişoara susţinea că Polul Getic ar fi indicat, la început, locul sfânt unde Uranus s-ar fi unit cu Gaea. Mult mai târziu, când cunoştinţele oamenilor au evoluat şi au atribuit un înţeles geografic şi astronomic polului, s-a constatat că acesta era în nordul Daciei şi au apărut chiar opinii că tradiţia polului ar fi migrat în Dacia din nord, ceea ce este puţin probabil. I. P. Bogdan identifica Cogaiononul în Munţii Bihor. El se baza pe asemănarea acestora cu descrierea Muntelui Meru de M. Eliade în Cosmologie şi alchimie babiloniană şi pe tradiţii locale. Spunea că numele ar fi fost Cuca lui Ion. Menţiunea lui Paul Lazăr Tonciulescu (în România la p. 167) că în georgiană şi persană munte se spune koh, iar în osetă kogh ar întări această ipoteză. Ion-Iancus-Ianus-Armis-Sarmis-Hermes ar fi fost primul egetor-zeu, care ar fi domnit aici şi ar fi lăsat silaba Io moştenire voievozilor valahi. Demonstraţia m-ar fi convins, dacă nu aş fi cunoscut argumentaţia lui Nicolae Densuşianu că Muntele Sfânt a fost în Carpaţii Meridionali. În secolul 18, D. Auville presupunea că Muntele Sfânt era Kaszon sau Kaszin din Moldova; Alexandru Borza spunea că era vârful Gugu de la est de Caransebeş, iar alţii, că era Ceahlăul. Recent, Cristiana Pănculescu argumenta că era Vârful Ocolit – Bucura. Astăzi cei mai mulţi cred că Muntele Sfânt era la Sarmizegetusa dacică.

Oare în Stema Daciei, publicată de P. R. Vitezović, cei doi lei afrontaţi se urcă pe Muntele Sfânt?

Getae montibus inhaerent. Geto-dacii erau lipiţi de munţi şi în ei au dăltuit lumea divină din sufletele lor. Pe muntele Omul este un simulacru al lui Zalmoxis-Saturn. Pe o stâncă se mai disting urmele unor basoreliefuri pe care le-a descifrat N. Densuşianu. Pe platforma Babele este reprezentată teribila Tripla Hecate: Brimo-Persefona infernală, Bendis-Artemis pământeană şi Iana-Luna cerească. Pe muntele Ceahlău se distinge o piatră asemenea unei femei, înconjurată de alte pietre mai mici. Ea reprezenta pe Baba Dochia-Gaea cu oile sale. Se spune că Prometeu a fost înlănţuit în Parâng sau Bucegi. Pe o monedă din timpul lui Antonius Piul, Dacia este înfăţişată ca divinitatea Gaea, ţinând în mâna dreaptă o grupă de munţi, Munţii Sfinţi ai Daciei de care pomenea Strabon. Cercetătorii care au studiat câte un munte mai important din Carpaţi au găsit tradiţii care coroborate cu scrieri antice să justifice că, în trecut acel munte a fost considerat sfânt.

Mulţi munţi au fost centre de viaţă religioasă. Au existat asceţi şi contemplativi, adoratorii lui Zalmoxis, care se hrăneau cu vegetale, miere, lapte şi brânză. Strabon adăuga că aceştia erau solitari, pioşi, trăiau departe de femei şi, în Tracia, se numeau ktistai (ctitori). Flavius Josephus informa că la daci se numeau pleistai (constructori de cetăţi). Mircea Eliade caracteriza pe aceşti geto-daci, specialişti ai sacrului, că duceau pe munţi o viaţă monahală, retrasă.

Cum în vechea Dacie creştinarea s-a făcut treptat, prin misionari, multe din tradiţiile păgâne au fost adaptate la creştinism. Primii călugări creştini care s-au retras în munţi sau în alte locuri mai izolate, au continuat viaţa asceţilor geto-daco-traci ktistai, pleistai, abioi. Sihaştrii români, ca şi pusnicii din Orient, au căutat pacea prin izolare, în vederea unei legături nemijlocite cu Dumnezeu. Acest sacrificiu deliberat de a locui ca sihastru, fără încălzire, fără nici un fel de confort, nu a cunoscut-o ascetismul occidental. Stau mărturie sutele de chilii rupestre din munţii Carpaţi, unele amenajate şi amplificate formând ansambluri cu adevărate biserici rupestre, precum cea a Peşterii Liliecilor de lângă Mănăstirea Bistriţa din judeţul Vâlcea, cele de la Cetăţuia Negru Vodă şi a Jgheabului din Corbii de Piatră din judeţul Argeş, cele de la Nucu şi Aluniş, din judeţul Buzău, din valea Ordincuşii din munţii Apiseni, de la Ţâpova din Basarabia, chilia lui Daniil Sihastrul…

Şi totuşi unele legături cu vechile tradiţii s-au rupt; sau numai s-au ocultat? Se vorbeşte de Paradisul pierdut, de Cuvântul pierdut. Oare se poate spune şi Muntele Sfânt pierdut?

Share on Facebook

Postari asemanatoare

• Baba Dochia – Legenda Dochiei
• Religia Dacilor

Tags: mit, religie