Baltagul – comentariu literar

Apr 7th, 2012
Number of View :3927

Baltagul
De Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu, autorul acestei opere a fost unul dintre marii prozatori ai secolului al XX-lea. Opera sa cuprinde povestiri, nuvele şi romane. Temele esenţiale ale creaţiei sadoveniene sunt istoria (“Fraţii Jderi”, “Neamul Şoimăreştilor”), viaţa satului românesc (“Hanu Ancuţei”, “Baltagul”), natura (“Dumbrava minunată”, “Ţara de dincolo de negură”), condiţia umană (“Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, “Haia Sanis”).
Încadrat în “monumentul sadovenian”, romanul “Baltagul” este o operă reprezentativă a scriitorului său, iubitor al oamenilor de sub cetina brazilor. Conceput într-un timp relativ scurt, “Baltagul” se constituie ca o monografie a satului moldovenesc de la munte, având ca puncte de plecare trei balade populare: Salga, din care preia setea de dreptate a eroinei; Dolca, care înfăţişează prietenia dintre om şi animalul credincios şi Mioriţa, din care sunt preluate simbolul, structura epică şi conflictul, şi faţă de care reprezintă o replică şi o continuare în acelaşi timp. Motto-ul din “Mioriţa”: “Stăpâne, stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne…”, l-a făcut pe criticul literar George Călinescu să afirme că “Baltagul reprezintă o Mioriţă în dimensiuni mai mari”.
Realizat în numai şaptesprezece zile şi publicat în 1930, romanul reprezintă un poem al naturii şi al sufletului omenesc.
Opera prezentată este o operă epică, adică un gen literar în care naraţiunea, descrierea şi dialogul alterează, accentul căzând asupra naraţiunii. Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune mai complicată şi de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în proză, desfăşurată pe mai multe planuri, cu personaje numeroase.
Ca structură, “Baltagul” este alcătuit din trei părţi care formează trei nuclee epice: aşteptarea lui Nechifor Lipan, căutarea lui şi pedepsirea ucigaşilor, toate acestea, fiind prezentate în toate cele cinci momente ale subiectului.
Romanul începe cu o legendă populară despre împărţirea pe care a făcut-o Dumnezeu la începutul lumii, la care ciobanii au ajuns ultimii, pentru că aveau mult de mers şi nu s-a mai putut face nimic, în schimb Atotputernicul, pentru că îi erau dragi le-a dat o inimă liniştită, dar ei tot la munte au rămas, ducându-şi traiul în condiţii aspre. Apoi expoziţiunea se continuă cu prezentarea situaţiei iniţiale. Timpul acţiunii este limitat, întâmplările petrecându-se de toamna până primăvara, adică de la plecarea oilor la iernat până la întoarcerea acestora la păşunat (transhumanţă). Locul desfăşurării acţiunii este însă amplu, cuprinzând munţii stâncoşi ai Moldovei şi deplasarea acţiunii în diverse localităţi precum Borca, Suha, Sabasa şi Dorna.
În această parte, autorul include elemente de monografie a satului, unde oamenii trăiesc în respectul tradiţiei, căci bărbaţii sunt mai mult plecaţi cu oile, iar femeile păstrează unitatea familiei. Vitoria Lipan este o reprezentantă a acestei lumi, fiind neliniştită de plecarea soţului la Dorna, ea caută sprijin la preotul satului, la mănăstire, apoi merge la vrăjitoarea satului şi în cele din urmă depune o reclamaţie la Prefectură.
Dispariţia lui Nechifor constituie intriga, drept urmare femeia pleacă în căutarea soţului, fiind convinsă că acesta nu se va mai întoarce. Ea se conduce în căutarea ei după semnele apărute în vis sau după cele pe care i le transmite natura.
Partea a doua a operei, adică desfăşurarea acţiunii, înfăţişează drumul Vitoriei prin munţi. Ea întreabă de omul “cu căciulă brumărie”, prima urmă descoperind-o la potcovar, apoi ea reconstituie fiecare urmă a bărbatului ei până la Dorna. Aici află că a avut loc o mare vânzare de oi şi că Nechifor Lipan a cedat o turmă altor doi ciobani, cu care a plecat apoi în munţi la iernat.
Sadoveanu include alte elemente de monografie: un botez şi o nuntă, în ambele Vitoria se comportă după datină. De la Dorna va reconstitui drumul celor trei oieri până la Suha şi Sabasa, unde “omul cu căciulă brumărie” nu mai apare în amintirea oamenilor.
Partea a treia a romanului se aseamănă cu un demers poliţienesc, căci fără ajutorul autorităţilor, Vitoria descoperă mai întâi câinele dispărut, pe care-l ţine ascuns, apoi pe cei doi vinovaţi. Va descoperi în continuare cu ajutorul câinelui osemintele lui Nechifor Lipan şi ale calului său. Abia după aceasta va cere ajutorul autorităţilor. Ea va reuşi cu viclenie şi abilitate “să îi înţepe cu vorba” pe cei doi ciobani şi îl determină pe subprefect să facă o anchetă, urmărind nu un furt de oi, ci o crimă.
Înmormântarea soţului Vitoriei presupune un adevărat ritual: car împodobit cu cetină, buciumaşi, bocitoare şi preoţi, bucate împărţite pentru pomenirea mortului şi praznic la care este poftită multă lume.
Acum, în faţa oamenilor, Vitoria reconstituie crima şi îi învinuieşte pe făptaşi de aceasta. Cel care l-a lovit pe Nechifor Lipan cu baltagul, Calistrat Bogza, îşi piedre cumpătul să-l lovească din nou, dar de data aceasta pe Ghiorghiţă, fiul celui ucis. Câinele îi va sfâşia însă beregata şi în faţa morţii, Bogza îşi mărturiseşte fapta. Acest moment al demascării vinovaţilor reprezintă punctul culminant al romanului.
În deznodământ vedem imaginea Vitoriei care îşi face planuri pentru viitor copleşită de grijile gospodăreşti şi de cele legate de copii, semn că lovitura aceasta pe care a primit-o neaşteptat nu stă în calea continuării vieţii, pe care o va trăi de acum doar cu amintirea celui pe care-l iubeşte ca în tinereţe.
Vitoria Lipan este protagonista romanului. Ea este caracterizată în mod direct de către autor încă din expoziţiune: “Ochii ei căprii, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe. Fusul se învârtea harnic, dar singur….Acei ochi aprigi şi încă tineri căutau zări necunoscute.” Din această descriere înţelegem că Vitoria nu înceta să se gândească la soţul ei, care plecase deja de mult timp şi nu se mai întorsese. De asemenea ne dăm seama din portretul făcut, femeia nu era în vârstă, fiind o munteancă mai frumoase ca celelalte. Ea nu îi îşi arată temerile faţă de copii ei, ţine totul în ea, deoarece nu vrea să-şi sperie copii cu visele şi superstiţiile pe care le are. Până şi cuvântul “tatu-tău” îl rosteşte greu, cu emoţie în glas, pentru că se teme să nu o podidească plânsul de faţă cu Ghiorghiţă şi Minodora, mai bine se încuie în odaia sa şi plânge singură acolo. Starea mamei obişnuită era “melancolia”, dar ea era şi autoritară, prin faptul că ea nu doreşte să lase totul în mâna poliţiei, ci mai degrabă se ocupă însuşi de aflarea criminalului.
Ca în orice operă epică, modul de expunere predominant este naraţiunea, împletit cu dialogul şi descrierea. Cu ajutorul acesteia din urmă, autorul creionează elemente de monografie a satului.
Protagonista este convinsă de adevărul unor zicale populare, ca de exemplu: ”Om cerca; cine nu cearcă, nu izbuteşte.” În discursul epic sunt folosite regionalisme precum: ”bondiţă”, “stuh”, “druşcă”, “ţintirim”.
Romanul “Baltagul”, scris de Mihail Sadoveanu are un puternic caracter moralizator, autorul dorind să ne încurajeze ca, prin orice rău am putea trece, viaţa se continuă şi trebuie trăită aşa cum se cuvine.

Share on Facebook

Postari asemanatoare

No comments yet.